De ce ne incurca barbatii vietile degeaba?

Stau de ceva timp si ma gandesc ca puteam sa fiu fercita acum.
Ai reaparut in viata mea exact atunci cand am spus ca te-am uitat si ca voi incerca ceva cu cineva. Si parca imi e ciuda acum. De ce faci asta de fiecare data?
Tu nu stii cum e sa ai sufletul ranit, sa plangi si sa urlii de durere, pe care nu o resimti fizic, punctual, ci in tot corpul si simti ca vrei sa vomiti in incercarea de a mai pierde din ea.
Dar nu reusesc sa faci nimic decat sa plang. Sa stau si sa ma gandesc ca mai fericit vei fi daca ar fi sa plec. Sa plec definitiv.
Daca mai am taria de a incerca sa trec peste tine inca o data ma vei intoarce din nou, si din nou, si din nou pana cand una dintre ele iti va suporta toate iesirile, nesiguranta, dispretul si orice alt tip de comportament care pe mine m-a desfigurat pe dinauntru.
Nu inteleg de ce e asa de greu ca un barbat sa iti ofere atentie, mangaieri si vorbe calde, sprijin cand nu mai poti fi puternica si simti ca nu mai ai pic de putere sa lupti cu gandurile negre, cand depresia iti este cea mai buna prietena. Sa nu mai spunem de adusul unei flori sau o iesire romantica undeva in doi.
Am simtit dispretul celui pe care il iubeam.... M-a sfasiat. M-a facut sa ma urasc pe mine.
M-a facut sa ma intreb ce nu am eu si ce au ele....
Relatiile la distanta sunt grele. Mai ales cand in una dintre parti exista un handicap numit neincredere care roade totul in fata lui. Acel moment cand incerci sa discuti, sa comunici si nu reusesti sa ii iei celuilalt atentia de la prieteni si jocuri e devastator pentru suflet. Simti ca pierzi o parte din tine. Simti ca te lupti cu morile de vant. Simti ca nu mai esti tu, ca nu vei mai putea trai fara el.
Dar oare asa este? Oare sa fie el centrul universului tau?
Oare nu trebuie sa ajungi sa te iubesti pe tine ca sa poti iubi mai departe alta fiinta?